Maktub

Maktub – expresie din limba arabă ce se traduce prin „Așa a fost scris“ – este cel mai recent roman al Dianei Lis. O poveste despre deșertul din noi și din jur. Despre puterea de a-l traversa, pe care o dobândim atunci când, în drumul nostru, întâlnim clipe și oameni care ne oglindesc, scoțând la iveală părți ascunse din noi și întregindu-ne.

Femeia, arhetip al europenei între două vârste care duce o viață așezată pe bătrânul continent, dar care poartă în suflet răni nevindecate, ajunge într-o stațiune din Egipt, unde, într-o ședință foto realizată de un localnic, simte chemarea nestăpânită de a cutreiera deșertul – din ea însăși și din ținutul african.
Privirea intensă a tânărului fotograf arab îi pătrunde sufletul ca o adiere fierbinte dintr-o epocă apusă. Femeia simte că îl cunoaște, că într-un alt timp, într-o altă viață, o altă versiune a ei s-a oglindit în ochii lui, tot sub acest soare arzător, tot în această tăcere nesfârșită a deșertului. Fiecare clic al aparatului de fotografiat surprinde contururile trupului ei, dar, totodată, pare să dezvăluie bucăți de amintiri neștiute, promisiuni care, deși uitate, nu s-au pierdut niciodată cu adevărat.
Atracția dintre ei nu este doar o dorință trecătoare – este o chemare. O forță nevăzută îi împinge unul spre celălalt, într-un dans al destinului scris dincolo de timp. Pe măsură ce umbrele apusului alungesc dunele, femeia înțelege că acest tânăr nu este doar un străin fermecător, ci cheia unei povești de iubire născute cu secole în urmă. Deșertul îi așteaptă să-și împlinească jurământul uitat, acela de a se regăsi mereu, indiferent de epocă, indiferent de viețile trăite.

„Când vreau să-ți vorbesc, mă întorc în deșert, în locul în care ne-am întâlnit. Tu ești acolo și mă aștepți. Mă chemi fără cuvinte. Ne regăsim mereu. Tăcuți. Eterni. Infiniți.“

Și totul a început cu o fotografie realizată cândva, în deșert, la marginea unui apus…