Fragment

„Nu avea prea mult timp la dispoziţie, deşi atmosfera din jur nu părea să se mai precipite defel. Întrebarea care în urmă cu câteva clipe i se păru firească suna ciudat, anacronic. Chipul i se scofâlci precum al unei primadone căzute în dizgraţie. Până şi cuvintele deveniră de prisos în acele clipe suspendate. Monica părea să-şi iasă din minţi. O ţigară ar fi salvat-o din stânjeneala care-o cuprinsese cu labele-i păroase. Îşi pipăi buzunarul de la piept, dar acesta era gol. Privi neputincioasă înspre bătrân. Neputinţa părea să explice tot ce ea nu putea exprima într-un alt mod. Bătrânul zâmbi aşa cum zâmbise dintotdeauna. Ochii blânzi, pe jumătate închişi, clipiră de câteva ori, dându-i de înţeles că ştia întrebarea pe dinafară. Atitudinea bătrânelului îi sporea şi mai mult senzaţia de stânjeneală. La un moment dat i se păru chiar că acesta îşi bătea joc de ea, sfidând-o cu tăcerea-i apăsătoare. Îşi luă inima în dinţi şi, fără să se gândească la nimic, îşi descleştă buzele uscate, schiţând conturul unei litere alese la întâmplare dintr-un cuvânt uzitat.
Bătrânul îşi duse degetul arătător la buze, făcându-i semn să tacă, după care se făcu nevăzut în spatele cortinei…“ (Diana Lis)