Scriitoarea și traducătoarea Doina Jela despre cărțile din colecția „Superlativ absolut”

 

Fecioara olandeză, de Marente de Moor

„Voiam să fiu eu însămi, ca atunci. Abia asta e nostalgia, când călătorului nu-i e dor de casa lui,
ci de sine însuși, așa cum era. Cu ce știa și credea înainte de plecare.” (Marente de Moor)

 

Cel de-al patrulea roman din seria celor premiate de-a lungul anilor cu Premiul Uniunii Europene pentru Literatură și publicate în proiectul editurii Darclée este, după părerea mea, și cel mai bun.

Scrisă de o olandeză, Marente de Moor (n. 1972), care a petrecut opt ani în Rusia postsovietică, la Sankt Petersburg, în calitate de corespondent al unui ziar din țara ei, cartea nu are nicio legătură cu experiența atât de diferită de ce-ar fi putut cunoaște în țara natală și totuși, mi se pare că i-a marcat romanul.

Care se oprește asupra unei teme grave – trauma colectivă și individuală produsă de primul măcel mondial, cu care a început degringolada oribilului secol XX, trăită pe repede înainte, în așteptarea celui de-al doilea măcel, încă și mai sinistru, dacă se putea, și s-a văzut că da.

Nimic mai clar și mai previzibil, în aparență. În realitate, cuvântul-cheie al întregului roman, de la prima și până la ultima pagină, este taina. O taină învăluită într-un întuneric de coșmar și care așa rămâne până la sfârșit. Deși personajul principal, care povestește la persoana întâi, o fată de 18 ani, se pune în mișcare pentru a dezlega această taină, care planează asupra părinților ei și implicit asupra vieții ei.

Suntem în 1936, la granița dintre Germania și Olanda. În urmă cu douăzeci de ani, tatăl Jannei, Jack, olandez, s-a despărțit în vâltoarea războiului, a lagărelor de prizonieri, a spitalelor cu mutilați de război, de cel mai bun prieten al lui, Egon von Bötticher, neamț, maestru de scrimă, și nicio scrisoare a primului nu a reușit să-l înduplece pe cel de-al doilea, dacă nu să reia prietenia, măcar să-l ierte pentru ceva ce a făcut și noi nu știm, cum nu știe nici fiica lui.

Pe toată durata cărții, printre meandrele dureroase ale unei povești de iubire imposibile între fata de 18 ani și prietenul tatălui, care-i devine maestru de scrimă, întrezărim la fiecare pas în ce constă taina, fără să fim siguri nici la sfârșit că ea nu e decât un pretext pentru a desfășura fresca de fundal, zugrăvită cu mână sigură. Egon este un mutilat de război, urâțit oribil de cicatricea de pe față și la trup, dar mai ales, la suflet – un bolnav definitiv, suferind de ceea ce psihiatria a numit, începând cu cercetările prilejuite de traumele primului război mondial, sindrom de stres posttraumatic. Ce nu-i iartă Egon lui Jack este stupefiant și totuși logic. Îngrijindu-i rănile, prietenul, ca medic, dar și ca amic, l-a salvat de la moarte și poate de mutilări chiar mai sinistre. Or, fiicei ei îi este dat să audă că tocmai asta nu ar fi trebuit tatăl ei să facă, mutilatul fizic, dar mai ales psihic declarându-i:

„Se spune că războiul e haos, însă exact contrariul este adevărat. (…)  N-am dormit niciodată așa de bine ca pe front. Acolo, viața e readusă la elementele sale de bază, de la fiertul cartofilor pe foc, până la stinsul candelei înainte de culcare. E ceva foarte liniștitor să deschizi ochii dimineața și să te gândești că s-ar putea să fie ultima oară când faci asta.” (p.273).

Aceasta e partitura unuia dintre cele două personaje implicate în povestea de iubire. Cel aflat de partea morții, a haosului, a dorinței de a nu se fi născut și a bucuriei că viața se va sfârși repede. Partitura fetei de 18 ani este cu totul alta:

„Am cotit și am frânat în fața pieței. A copertinelor cu dungi roșii și albe și ne-am amestecat printre oameni cu pălării vânătorești verzi și bordo, pene colorate, buchete prinse de corsaj, sacoșe grele de iută, nasuri bronzate, obraji îmbujorați, buze rujate, unghii, dinți, oameni care râdeau în hohote, făceau cu ochii, strigau, chiuiau încântați de propria viață în care urmau să se întâmple tot felul de lucruri.” (p. 274)

Mai e nevoie de ceva pentru a admira eficiența acestui stil care, părând să numească, doar sugerează, cu o lapidaritate și o justețe pe care le găsim doar la autorii foarte talentați.

Cu acest stil autoarea construiește în jurul celor două personaje fix de atâtea ori de câte este nevoie pentru a pune în mișcare povestea, totuși, fiecare cu chipul propriu, viu, autonom, clar conturat.

Și încă o propoziție despre eficiența stilului: al doilea paragraf din carte, care ne conduce direct în miezul ei și acolo ne ține până la sfârșit:

„Între cele două gări erau patruzeci de kilometri. Între cei doi prieteni, douăzeci de ani.”

Iată și textul de copertă, transcris din cronica din The New York Times a acestei cărți, traduse nu degeaba în douăsprezece limbi: „Un roman captivant, de o frumusețe crudă, de ani de zile nu am mai citit un roman atât de fermecător.” Subscriu în totalitate.

Nu vreau să uit să spun măcar două vorbe despre calitatea traducerii. Nu mai sunt la curent dacă revistele literare mai au o cronică a traducerii, unde să aducă aminte cititorilor că un traducător e autorul în limba respectivă al unui text. Că în puterea lui stă să-l masacreze, să-i redea strălucirea inițială sau chiar să i-o sporească. Cum nu știu olandeză, mă limitez să spun că Gheorghe Nicolaescu este un mânuitor al unei limbi române de o suplețe, subtilitate, plasticitate și bogăție ieșite din comun, o limbă armonioasă și firească. Este, de altfel, autor al unui număr extrem de mare de traduceri, profesor la universitate pregătind traducători.

Dar mai ales aș vrea să laud ideea editurii Darclée, unică din câte știu, de a prezenta, în ultimele file ale fiecărei cărți, alături de o notă biobibliografică a autorului, și o asemenea notă a traducătorului.

Și să adaug un bravo apăsat pentru flerul cu care-și alege cărțile de tradus. Și speranța ca cititorii să-i rețină numele și s-o urmărească mai departe. Sigur, și pe aceea ca ea să-și păstreze nivelul foarte înalt.

 

Doina Jela

 

 

Sezonul secetos, de Gabriela Babnik

Altă recomandare de lectură, cât mai suntem în vacanță.
Atracția principală: povestea se petrece în Burkina Faso, acolo de unde mai toţi am trimis prietenilor mesaje că ni s-au furat actele, cardurile şi le-am cerut bani să ajungem înapoi acasă. Apoi am schimbat adresa de mail. Cunoaşteţi.
E o carte de dragoste cu o scriitură de bună calitate, care le va interesa mai ales pe doamne, deşi partea foarte rezistentă, cu pagini demne de Roberto Bolaño – cel din marile lui romane – mi s-a părut cea în care pătrundem în lumea sumbră, tragică, a unei Africi unde viaţa omului n-are nicio însemnătate, unde traficul de copii, întregi sau gata tranşaţi, în funcţie de cererea clientului, e la fel de banal că furtul unei valize, iar uciderea unui cerşetor cu un camion în marşarier nu stârnește nicio reacţie.
Povestea de dragoste începe cu un malentendu: o europeancă de 60 de ani observă că este privită insistent de pe celălalt trotuar al străzii de un tânăr negru de nici 30, interesat de fapt s-o jefuiască, dar cu totul inapt pentru îndeletnicirea la care îl împinge mizeria extremă. Fiecare dintre cei doi are de vindecat nişte traume, dar autoarea are inteligenţa să nu ne servească un happy-end.
Cartea se pretează la o analiză și pentru ingeniozitatea procedeelor tehnice, pentru profunzimea sondajului psihologic şi pentru îndrăzneala cu care abordează autoarea sexualitatea, fără a cădea din erotism în pornografie, iar asta fiindcă e inteligentă şi talentată.
Cartea a apărut la Editura Darclée, condusă cu pasiune şi gust desăvârșit de Carmen Radu, şi face parte dintr-o serie de cărţi premiate cu Premiul Uniunii Europene pentru Literatură.
Felicitări pentru alegerea titlului, chiar a seriei! E interesat să aflăm cum se scrie azi în Europa.

Geamul dublu, de Halldóra Thoroddsen

Face parte din aceeași serie de la Darclée, inspirat numită, după mine, „Superlativ absolut”, fiindcă include cărți alese anual, prin rotație, din literatura unei țări europene, de un juriu priceput.
Autoarea e din Islanda. O țară despre care nu se vorbește des. E una dintre cele mai sigure din lume, dacă nu cea mai sigură, economic dinamică și prosperă, turistic interesantă. Ce să spui despre o asemenea țară? Doar că e cam prea friguroasă și cu cel mult trei ore de lumină pe zi. Să te tot deprimi.
Nu e o carte despre depresie, ci despre bătrânețe. Cam tot pe acolo, nu?

O femeie de 78 de ani, văduvă, care cunoaște un bărbat de 75, divorțat, și apucă să împartă singurătatea doar până când el moare și familia legitimă vine și i-l ia. O carte lucidă, poetică, minimalist și sobru scrisă, cu notații foarte profunde pe alocuri, nu rar.
Dar pentru mine, mai ales un prilej să-mi exprim surpriza plăcută – sau, dacă preferați, să-mi vărs năduful. Nu există carte de la Dumnezeu în ultimele decenii în care să fie vorba despre dragoste fără ca autorul să nu recurgă la tot arsenalul limbajului așa-zis erotic, unde părțile noastre anatomice implicate în poveste (pe care ni le mai ținem, har Domnului, încă ascunse) să nu fie etalate de zeci de ori pe pagină. Și nu metaforic, și nu prin „porecle”, vorba Anei – personajul meu, inspirat de Ana, personaj real -, ci „pe numele mare, pe numele de familie”. Partea proastă e că erotismul cere nu talent, ci geniu, iar acesta „nu crește la trunchi”, vorba altui personaj real, tatăl scriitorului Ion Creangă. Ei bine, Halldóra Thoroddsen (n.1950) știe acest lucru și alege să nu scrie despre dragoste ca toți scriitorii contemporani. Am simpatizat-o în plus pentru asta.