Despre literatura ucraineană contemporană cititorul român știe prea puțin, aproape deloc. În cel mai bun caz, unul avizat va putea rosti câteva nume de clasici traduși de-a lungul timpului: Șevcenko, Franko, Lesia Ukrainka, Kobileanska. De aceea surpriza e cu atât mai plăcută la întâlnirea cu un tânăr scriitor ucrainean în persoana lui Maxim Dupeșko, tradus cu un roman de debut – Povestea care valorează cât o întreagă livadă de meri – de lect. dr. Aliona Bivolaru.

Tinerețea autorului se îngemănează cu cea a traducătorului și a editurii Darclée, sub semnul superlativului absolut. De regulă, despre traducători se amintește de cele mai multe ori în treacăt, dar cât de săracă și de limitată ar fi literatura fără acești truditori ai tălmăcirii. O traducere bună este cea care-ți lasă impresia că autorul a scris în limba țintă. Fiind vorba despre povestea Cernăuțiului, mi-am și imaginat că Maxim Dupeșko, chiar dacă nu și-a scris romanul în română, știa românește. Prin fluența și expresivitatea tălmăcirii și rigoarea echivalențelor găsite, Aliona Bivolaru se dovedește a fi un traducător de forță care va putea îmbogăți bibliografia lecturilor publicului românesc.

Inedit mi s-a părut și titlul romanului, care promitea o poveste, pentru că ce este literatura dacă nu o poveste ficționalizară, trecută prin harul și talentul trăirilor și al experienței autorului. Inedită mi s-a părut și cartea de vizită a tânărului scriitor Maxim Dupeșko, absolvent al Facultății de Litere din Cernăuți, având de asemenea și un masterat în contabilitate și audit, dar fiind și regizor și activist cultural, blogger și moderator al unui canal YouTube de știință și cultură.

Romanul de debut Povestea care valorează cât o întreagă livadă de meri a fost distins cu premii naționale, apreciat de critica literară ucraineană, motiv în plus de a fi tradus în română.

Tema identității naționale, a autoidentificării naționale este o temă recurentă, prezentă însă din ce în ce mai mult în literaturile slave contemporane, ale căror națiuni și-au dobândit independența relativ recent (mă refer la literaturile ex-iugoslave și nu numai). Nu este așadar întâmplător că tânărul scriitor ucrainean Maxim Dupeșko și-a amplasat subiectul romanului său de debut într-un spațiu multietnic în orașul Cernăuți, folosind un topos urban străvechi: orașul este atestat în secolul al XV-lea, la confluența dintre imperii, în vâltoarea unor interese geopolitice, a unor perioade istorice mereu schimbătoare, făcând parte, de-a lungul istoriei, din mai multe cârmuiri: Imperiul Habsburgic, România, Uniunea Sovietică și în prezent, devenind parte a Ucrainei independente. Este un loc comun faptul că de fiecare dată când se schimbă cârmuitorii și regimul, se schimbă denumirile de străzi, se schimbă numele de persoane care-și caută identitate în melanjul etnic din care provin: Brătianu devine Gagarin, iar unul din personajele centrale este când Pavel, când Pavol, când Paul.

În ciuda reverberațiilor ecourilor istorice, nu avem de-a face cu un roman istoric. Istoria urbei Cernăuților devine martorul tăcut și în același timp personajul central al romanului, pe fundalul căreia se țese povestea de dragoste dintre doi tineri localnici, evreica Dora Kapman și ucraineanul Pavel Bacinski, în anul de grație interbelic 1935, idilă care debutează într-o toridă zi de vară, în urbea Cernăuților ca într-un paradis plin de miresme, arome și pace pentru întreaga comunitate multietnică, fără ca nimeni să presimtă ceea ce avea să vină nu peste mult timp, urmând să spulbere ordinea lumii exterioare și a celei interioare din familia Kaplan, a celor de aceeași etnie cu aceștia, dar și a celorlalți, a omenirii în general: Al Doilea Război Mondial.

Cartea nu este nici un banal roman de dragoste, în ciuda idilei, a scenei balconului – care ne duce cu gândul la îndrăgostiții din Verona, Romeo și Julieta, cam de aceeași vârstă cu ei -, când se aprinde scânteia primilor fiori de iubire și tânărul adolescent Pavel zărește, pentru o fracțiune de secundă, „o frumusețe de fată, îmbrăcată în rochie albă și cu talia strânsă într-o centură maro și părul negru ca de cărbune, ușor cârlionțat, în contrast cu pielea palidă”. Era fiica adolescentă a bijutierului evreu Ariel Kapman, cetățean înstărit și de vază al orașului. Întâlnirea este predestinată – un moment de răscruce, provocat de o întâmplare banală a deraierii unui tramvai de pe șine, în intersecția dintre strada Brătianu cu Morariu din centrul capitalei de atunci a provinciei recent devenite românească. De fapt, deraiase cursul obișnuit al vieții adolescentului Pavel (15 ani).

Romanul lui Dupeșko, construit extrem de atent, este o saga postmodernă a două familii, Bacinski și Kapman, spusă pe mai multe voci, într-un discurs polifonic în care se împletesc povești de viață captivante ce acoperă aproape un veac 1935-2015 și care se disting nu doar prin timbru și culoarea vocii povestitorilor, ci și prin grafică: este vorba de vocea naratorului, care este intersectată de cea a lui Pavel/Pavol/Paul Bacinski, interferată cu vocea mamei, a Mariei. Aceasta scrie un „Jurnal” de o candoare neobișnuit de poetică și lirică, adresat psihiatrului ei, care a sfătuit-o să lupte cu afecțiunea ei de a uita cuvinte, tot mai multe cuvinte, jurnalul fiind un remediu de păstrare a memoriei proprii, dar și a memoriei colective.

Romanul debutează cu o altă temă recurentă – a scriitorului care colindă pe dealurile line ale urbei Cernăuților, în căutarea unui subiect de carte pe care-l va găsi în povestea de viață a ucraineanului Pavel Bacinski, fiul polonezului Leșek Bacinski și al Mariei Bacinska, pe jumătate nemțoaică și ucraineancă. Mărul magic oferit de scriitor povestitorului are conotații multiple: de la cea biblică, a Pomului Cunoașterii care a stat la baza păcatului originar, până la merele de aur din basmele populare ca fructe ale înțelepciunii:

Aici, pe muntele Țețina, l-am întâlnit pe Pavel Bacinski. L-am servit cu un măr, iar el m-a tratat cu o poveste care valorează cât un coș de mere. Ba nu, această poveste valorează cât o întreagă livadă de meri.

Și ca în oglindă se reflectă fraza de final:

La mai puțin de un an după această călătorie, Pavlo va urca pe muntele Țețina pentru a-și aminti una dintre cele mai frumoase zile din viața sa. Acolo se va așeza sub un copac să se odihnească, mă va întâlni, eu îi voi oferi un măr, iar el îmi va spune o poveste care valorează cât o întreagă livadă de meri.

Între aceste două momente sunt înșiruite alte povești de viață, asemenea unor mere culese de narator din livada Universului, spuse detașat, fără ranchiună ori răzbunare în discursului bătrânului Pavel Bacinski, care a trăit sub un imperiu și două invazii de război: cea a holocaustului, trăit indirect prin familia iubitei ucise înainte de a ajunge în lagărul de exterminare; cea a colaboraționismului concetățenilor săi, de frica represiunii; cea a sălbăticiei și a primitivismului soldaților invadatori, a masacrelor din spatele frontului, precum cel cu doctorul evreu deghizat în țăran, care duce, chipurile, dincolo de granița maghiară, o căruță de bălegar fratelui său, în contrast cu cruzimea inconștientă a grănicerilor care se amuză să-l vâneze ca pe un iepure; cea a morții tatălui, ucis de unul dintre soldați cu o lovitură de cuțit, și multe altele. În fața ochilor cititorului se derulează o adevărată lecție a toleranței și a omeniei, a iubirii față de semeni, indiferent de apartenența lor etnică, zugrăvită în numeroase tablouri și scene tulburătoare: ceea a tentativei de a o salva pe Dora de către un localnic colaboraționist care nu era evreu; căsătoria dintre ofițerul nazist, trecut în trupele de rezistență ale lui Bandera, și Anna, sora lui Pavel; spectaculoasa salvare a lui Ariel Kapman, grație pașaportului unui italian ucis într-un bordel de o prostituată.

În ciuda dramatismului acestor povești de viață, narate cu resemnare, oarece detașare și înțelegere înțeleaptă pe care ți-o dau anii senectuții față de complexitatea esenței umane, trăirile personale și judecățile de valoare subiective pe care le face Pavel Bacinski față de orânduirile și guvernările temporare ale orașului în care a trăit nu-i conferă cititorului motivul de a acuza și a judeca, de a tranșa între bine și rău, de a înfiera anumite momente ale istoriei mari ori mici, ci doar de a reflecta la cele citite și de a nu uita, pentru că Povestea care valorează cât o întreagă livadă de meri invită la iertare, dar nu la neuitare. Prin povestea, poveștile spuse de Pavel Bacinski, pe sfert ucrainean, dar ucrainean pe de-a-ntregul în cuget și simțiri, romanul ne oferă o adevărată frescă a unui microunivers uman proiectat în vâltoarea tulbure a istoriei, rememorând, ca un jurnal vorbitor, ceea ce Maria începuse să uite:

Uit numele obiectelor. Le uit în toate limbile. Și în ucraineană și în germană și în polonă și în idiș. Și în română uit…. deoarece nu știu ce să notez, voi scrie doar numele persoanelor la care țin: Numele soțului meu, Leșek Bacinski, al copiilor mei, Anna, Pavel și Kristia, al surorii mele, Anna din Horodenka…

Romanul este totodată o călătorie în timp și spațiu pe urmele trecerii Dorei, în sens invers de la mormântul acesteia:

Piatra funerară era mică dar îngrijită. Conform tradiției evreiești, toți au pus pe ea o pietricică, iar domnul Paul s-a dus în lanul de grâu, unde între spicele încă foarte mici, era înflorit pe alocuri macul sălbatic. A smuls o floare și a așezat-o pe mormânt. 

Tot o floare de mac, e drept artificială, cumpărată de Pavel dintr-un magazin de mărunțișuri, a fost și pretextul acestuia de a se înfățișa la ușa familiei Kaplan în speranța de a o revedea pe Dora, care însă plecase să studieze în Franța la un colegiu de fete. În periplul său, Pavel va vizita această școală de fete unde învățase Dora după o jumătate de veac, văzând fotografia acesteia din 1937 în arhiva școlii:

În fotografie, în al doilea rând de sus, a treia elevă din stânga era Dora Kapman. La fel ca toate celelalte fete, era îmbrăcată într-o rochie albă…

Tema autoidentificării naționale, obsesivă în roman, de recompunere și reconfigurare în cadrul plonjărilor și divagațiilor în amintiri, lansează o întrebare și un singur răspuns cu valență universală: iubirea nu are identitate.

În final, îi felicit pe toți cei care au făcut posibilă organizarea acestui eveniment: editura, traducătorul, autorul, asigurând publicul cititor că nu va regreta.